Īn obiectiv:
ţestoasa de apă
europeană

Emys orbicularis
(Linnaeus, 1758)

Despre specie

DIMENSIUNE

Genul Emys face parte din familia de ţestoase Emydidae, cunoscută şi sub numele de “ţestoasele de apă din Lumea Nouă”. Majoritatea membrilor acestei familii sunt de origine americană. Chiar și țestoasa de apă europeană este originară din America de Nord. Specia a migrat pe continentul Asiei pe ”fâșia” Bering (azi: strâmtoarea Bering) și mai târziu a ajuns și în Europa.

Ţestoasa de apă europeană, Emys orbicularis, ajunge până la o lungime de carapace ce depăşeste rar 230 mm. Greutatea maximă măsurată este de 1200-1500 g.

FORMĂ ŞI ASPECT

Privită de sus carapacea ţestoasei de apă are o formă rotunjită, “orbiculară” spre eliptică, ţeşită. Exemplarele tinere sunt aproape rotunde, în creştere se lungesc şi ajung la o formă eliptică. Partea posterioară a carapacei se lăţeşte uşor ca rezultat a scuturilor marginale mai late. Această structură tip “aripă de rachetă” Împreună cu forma eliptică şi ţeşită a carapacei contribuie la structurarea unei forme hidrodinamice. Forma carapacei prezintă un grad mare de variabilitate individuală.

Carapacea este acoperită de plăci cornoase (solzi) mari. Constelaţia caracteristică a carapacei constă dintr-o placă nucală, din 5 plăci vertebrale, 4-4 costale şi 11-11 marginale. Apar deseori şi exemplare cu constelaţie diferită de plăci. Aceste constelaţii aberante se consideră rezultatul unor factori de stres din timpul dezvoltării embrionale. Exemplarele tinere prezintă dorsal o carenare a carapacei ce la exemplarele adulte dispare.

Plastronul este plat (spre concav la masculi) şi este formată din 6 perechi de plăci.

La juvenili şi subadulţi plăcile carapacei cât şi a plastronului prezintă diferite inele de creştere. Aceste inele dispar la exemplarele mai în vârstă, astfel plăcile devin netede. Numărul inelelor nu reflectă exact vârsta ţestoaselor, fiindcă deseori exemplarele trec prin diferite perioade de creştere în acelaşi an.

Nările şi ochii se situează în apropierea părţii frontale a capului. Această poziţie facilitează scanarea suprafeţei apei fără a scoate capul în întregime din apă. 

Membrul anterior numără 5, cel posterior 4 degete. Degetele sunt legate între ele cu membrane înotătoare. Membranele de la piciorul posterior sunt mai dezvoltate. Membrele şi coada sunt apărate de solzi mari cornoşi. Pe membrele anterioare mărimea solzilor cresc dinspre interior spre exterior.

Coada este relativ lungă şi acoperită cu solzi netezi. La juvenili lungimea cozii depăşeşte lungimea carapacei. La masculi coada depăşeşte 2/3 din lungimea carapacei, la femele doar 1/2.

COLORIT

Coloritul de fond este în general închis, marou închis, rar roşiatic sau negru. Pe acest fond apar puncte sau striaţii galbene sau albe în forme, dispunere şi densitate variabile. Striaţiile au în general distribuţie radiară. Diferenţe în colorit apar şi între cele două sexe, mai ales în unele subspecii. Coloritul juvenililor este mai viu comparativ cu al adulţilor şi se schimbă treptat în timpul maturizării.

Forme melanistice apar mai ales în populaţiile nordice, dar au fost descrise şi în populaţiile din nordul Africii şi centrul Anatoliei. Un colorit deosebit au exemplarele de tip “maculosa” care apare în mai multe subspecii ale ţestoasei de apă. În exemplarele “flavistice” lipsa pigmenţilor rezultă într-un fond deschis, alb-gălbui, galben. Aici striaţiile şi punctele apar închise la culoare; este ca un negativ al tipului obişnuit. Acest colorit apare mai des la femele.

Apariţia exemplarelor cu coloraţie brun-roşiatică, ruginie, sunt considerate rezultatul depunerii în timp a unor minerale feroase în plăcile osoase ale ţestoaselor, cum a şi dovedit un studiu pe ţestoasele din Corsica.

CARACTERE SEXUALE SECUNDARE

Masculii au o carapace şi mai ales un plastron mai îngust. Plastronul masculilor este concav, ce ajută la acuplare. Privit de sus la masculi există o distanţă considerabilă între marginea posterioară a plastronului şi marginea posterioară a carapacei. Această distanţă facilitează curbarea cozii în timpul acuplării.

În general femelele depăşesc mărimea masculilor de aceaşi vârstă, însă există şi excepţii. La subspecia Emys orbicularis occidentalis din nordul Africii masculii depăşesc frecvent mărimea femelelor. Femele pot diferi de masculi şi prin lungimea şi lăţimea capului. La unele forme dimensiunea capului femelelor este relativ mai mare decât al adulţilor.

La masculi culoarea irisului poate varia între alb, galben, portocaliu şi roşu-brun. Irisul femelelor este în general gălbui, verde-gălbui, alb spre galben. Irisul femelelor este deseori împărţită de o bară transversală sau o pată în formă de cruce, închisă. Unele femele cu vârste înaintate pot dezvolta un iris roşiatic.

Desenul membrelor deasemenea poate diferi între sexe. Masculii sunt caracterizaţi printr-un fond mai închis cu pete iregulare, pe când la femele este mai caracteristică striaţia de pe membre. 

TERMOREGLAREA

Activitatea ţestoaselor de apă europene depinde în mare de temperatura mediului înconjurător. Reptilele, insectele, arahnidele, amfibienii şi majoritatea peştilor sunt specii cu temperatura corpului variabilă, numite şi poikiloterme. La aceste grupuri creşterea sau scăderea temperaturii corporale depinde de prezenţa sau lipsa unei surse de căldură exterioare. O altă clasificare ce specifică sursa de temperatură folosită denumeşte grupul poikilotermelor ectoterme (sursă externă) şi cel al homeotermelor endoterme (sursă internă). O idee greşită este că doar speciile endoterme păstrează o temperatură a corpului constantă şi că temperatura organismului ectotermelor variază constant în paralel cu schimbările temperaturilor exterioare. Reptilele, de exemplu, reuşeşc prin mecanisme şi strategii comportamentale păstrarea temperaturi preferate cât timp sursa pentru a reeleva temperatura corpului există. Reptilele pot păstra temperatura corporală constantă prin alegerea microhabitatului pentru regimul termic existent. 

Ţestoasa de apă europeană este o specie care termoreglează cu o eficienţă ridicată, fapt ce este confirmat şi de distribuţia nordică a speciei, fiind una dintre speciile de reptile curente cu cele mai nordice prezenţe. Rezistenţa speciei la clima rece este un alt atuu ce facilitează supravieţuirea speciei în astfel de condiţii vitrege pentru o reptilă.

CICLUL ANUAL DE ACTIVITATE

Activitatea anuală a speciei diferă în diferitele regiuni al distribuţiei ei. În sud perioada activă a speciei poate fi chiar continuă între ani, mai ales în perioadele când populaţiile trec prin ierni uşoare cu zile însorite. În astfel de condiţii ele nu hibernează, însă pot trece printr-un fel de toropeală de iarnă. Aici continuitatea poate fi întreruptă de perioada fierbinte a anului, când corpurile de apă dispar şi ţestoasele sunt forţate la inactivitate. În acest caz ţestoasele se îngroapă în sol, în nămol şi intră într-un fel de” hibernare de vară”: în estivare. Spre nord perioada activă a speciei se scurtează, creşte perioada hibernării ca răspuns la lungimea crescândă a iernilor reci. La limita nordică a distribuţiei specia hibernează până în 6-7 luni. 

Începutul sezonului de după hibernare depinde de creşterea temperaturii aerului şi a apei, dar şi de lungimea perioadelor cu ore însorite. Activitatea ţestoaselor a fost observată şi la temperaturi ale apei de 4-5°C. 

În România ţestoasa de apă europeană intră în hibernare în general la sfârşitul lui octombrie, şi apare în a doua parte a lunii martie sau la începutul lunii aprilie. În anii cu ierni blânde ţestoasele pot fi observate în orice lună din an, mai ales în zona de câmpie, deci în zonele de mici altitudini din ţară. Ele deseori sunt observate în locurile de însorire.

În prima perioadă de activitate, în lunile martie-mai, au loc şi activităţile nupţiale şi acuplarea. Femelele depun ouăle în luniile mai-august. Juvenilii eclozează în lunile august-septembrie. Juvenilii care eclozează târziu rămân în cuib până anul viitor (mai ales în zonele mai reci ale distribuţiei).

CICLUL DIURNAL DE ACTIVITATE

Primăvara ţestoasele părăsesc apa pentru termoreglare doar după ce temperatura apei atinge un anume grad de temperatură. Vara ele pot părăsi apa chiar la apariţia primelor raze de soare. În această perioadă temperatura corpurilor de apă este constant mai ridicată decât a aerului.

Pentru a accelera creşterea temperaturii corpului ţestoasele îşi poziţionează corpul perpendicular cu direcţia razelor soarelui. Astfel suprafaţa de contact este maximă. Pentru acelaşi scop de a mări suprafaţa de contact îşi întind gâtul şi membrele la lungimea maximă. 

În orele cele mai calde a zilelor de vară ţestoasele se refugiază în umbra vegetaţiei sau în zone de apă mai reci, umbrite. În această perioadă însorirea directă poate lipsi în totalitate, fiind de ajuns doar contactul cu curenţii mai calzi a apelor sau plutirea pasivă la suprafaţa apei.

Gama temperaturii corporale a unei ţestoase active se află între 18-31°C, cea preferată fiind în jur de 25°C. Temperatura apei mai mare de 30°C forţează ţestoasele să părăsească apa, să înoate în zone mai reci, sau chiar să se îngroape în nămolul mai rece. O temperatură a corpului mai mare de 36,5°C poate cauza chiar moartea exemplarului.

După atingerea temperaturii corporale preferate, ţestoasele intră în apă pentru a se hrăni sau pentru a găsi parteneri pentru activitatea de reproducere. Activităţiile de reproducere, curtarea şi acuplarea, de obicei necesită o temperatură corporală ridicată, însă au fost observate activităţi de reproducere şi în perioade mai reci.

Nu sunt rare nici observaţiile care surprind ţestoasele active seara târziu sau chiar şi noaptea. Temperatura apei rămâne ridicată şi în prima parte a serii, astfel ţestoasele au parte de un mediu propice prelungit de activitate. 

HRĂNIREA

Specia este considerată în general carnivoră, categorizare considerată deplasată de unii cercetători. După datele prezentate specia nu este “mai” carnivoră decât speciile de ţestoase de apă înrudite. 

Specia a fost observată rar hrănindu-se şi cu hrană de originie vegetală. În general sunt consumate plantele acvatice, dar şi cele terestre din vecinătatea apelor. 

Specile de pradă includ diferite tipuri de nevertebrate, viermi, moluşte acvatice, crustacee, raci, insecte şi larvele lor, arahnoide, peşti, amfibieni şi larvele lor, chiar şi mamifere mici. Nici cadavrele acestor grupuri nu sunt respinse.

Prădarea de obicei are loc în ape puţin adânci, bine vegetate, cu o abundenţa ridicată a speciilor de pradă. Ţestoasa caută activ hrana, dar poate ataca şi din ambuscadă. Este un bun înotător, dar peştii şi alte prăzi mai rapide sunt de obicei capturaţi doar din ambuscadă sau doar dacă sunt exemplare bolnave. 

ACTIVITĂŢI NUPŢIALE

Maturitatea sexuală în sudul distribuţiei speciei este atinsă la 5-7 ani la masculi, la femele mai târziu. Exemplarele din populaţiile nordice ating maturitatea sexuală la vârsta de 10-12 ani.

După hibernare, masculii deseori întră rapid în dispoziţie de reproducere. Masculi care curtează femele pot fi observate şi în corpurile de apă parţial acoperite de gheaţă.

Între masculi deseori se desfăşoară lupte pentru a obţine femelele. Ei “atacă” şi perechiile cuplate. Prin miros masculii primesc informaţii despre locaţia femelor dar şi despre prezenţa adversarilor.

Dacă un mascul întâlneşte o femelă, el îşi începe ritualul de curtare pentru a îndemna femela la acuplare. Dacă femela nu este pregătită, masculul o urmează neîncetat chiar şi dacă ea părăseşte apa. 

Acuplarea poate dura de la 10 minute până la o oră. În timpul acuplării masculul deseori alunecă pe o parte sau chiar în spate pierzând strânsoarea carapacei. 

DEPUNEREA PONTELOR

Femelele gestante părăsesc apa pentru a depune ponta. Acest fenomen poate apărea singular sau sincron. Depunerea poate avea loc ziua, mai ales în partea a doua a zilei, când razele soarelui îşi pierd din putere, dar şi noaptea când temperaturiile ridicate facilitează această activitate. Femelele aleg locuri deasupra zonei de inundare în locuri expuse razelor de soare şi tipuri de soluri care sunt uşor de săpat. 

Zonele propice şi preferate pentru depunerea pontelor sunt vizitate în fiecare an chiar şi de la kilometrii distanţă. Problemele apar când structura habitatelor este modificată şi îngreunată de infrastructura construită. Capcanele artificiale ca de exemplu gurile de canalizare, gropile pentru deşeuri, şanţurile siturilor arheologice, etc. construite pe aceste linii de migraţie capturează în fiecare an zeci de exemplare de ţestoase. 

Perioada depunerii pontelor diferă din locaţie în locaţie. În zonele calde din distribuţia sudică a speciei ea poate începe de la mijlocul lunii aprilie şi sfârşitul lunii mai. În majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei această activitate are loc în prima parte a lunii iunie, rar mai repede sau mai târziu.

În populaţiile din sudul distribuţiei femelele depun două ponte pe an, mai rar chiar şi trei (de exemplu în sudul Spaniei). În populaţiile din nord sunt depuse doar o pontă sau rar două. Însă în nord pontele conţin 8-14 ouă, maxim 20, pe când în sud doar 4-6, maxim 10 ouă. 

Înainte de săparea cuibului, femela încearcă solul cu nasul, mirosindu-l. Posibil că astfel evaluează tipul şi umiditatea solului. În continuare ea testează solul prin săpat. În fărâmiţarea solului se foloseşte de ghearele membrelor posterioare. Excavarea solului este facilitată de palmele picioarelor a căror suprafaţă este mărită de membranele înotătoare. Dimensiunile unui cuib variază între 74-80 mm diametru şi 70-125 mm adâncime.

După realizarea cuibului femela istovită se odihneşte o perioadă şi mai târziu începe ouatul. Ouăle sunt preluate delicat de un membru posterior şi aşezate în cuib. După depunerea ouălor urmează o nouă odihnă. În continuare femela cu ajutorul picioarelor posterioare trage materialul dislocat spre cuib, acoperindu-l. Frecvent presează cu ajutorul plastronului deschiderea cuibului. 

Ouăle au o formă alungită, ovală, sunt acoperite cu o mebrană relativ tare şi sunt de culoare albă-cenuşie. Dimensiunile ouălor variază între 26,5-42 mm lungime şi 16-25 mm diametru. 

INCUBAŢIE, ECLOZARE ŞI DEZVOLTAREA JUVENILILOR

Perioada de dezvoltare a embrionilor depinde de locaţia cuibului şi temperatura din cuib. În nordul distribuţiei ţestoasele proaspăt eclozate deobicei rămân în cuib peste iarnă şi părăsesc cuibul doar primăvara următoare. 

Sexul embrionilor este strict determinată de temperatura din cuib. Temperaturile de incubaţie între 28-29°C rezultă un număr echilibrat de masculi şi femele, pe când temperaturile mai mici sau mai mari favorizează apariţia masculilor, respectiv a femelelor. 

Fiecare juvenil are un dinte de ou, care serveşte la străpungerea pieliţei oului. Mica structură ascuţită, albă, este localizată pe maxilar, sub nări. Juvenilul îl pierde pe la 9-16 săptămâni. Pieliţa oului este spartă aproape de unul dintre poli prin mişcările laterale ale capului juvenilului. Eclozarea poate dura între 4-18 ore.

Plăcile carapacei exemplarelor proaspăt eclozate sunt moi. După eclozare deseori plăcile marginale sunt curbate spre interior, astfel carapacea pare compresată lateral. Carena de-alungul carapacei rezistă mai mulţi ani. 

Lungimea cozii juvenililor deobicei depăşeşte lungimea carapacei. Coada relativ lungă apare ca un rezultatul al evoluţiei strategiei împotriva prădătorilor: coada atrage atacul prădătorului. Culoarea pielii este brună spre neagră cu nuanţe albăstrui, coloritul galben este mai puţin evident. Carapacea este în general de culoare închisă, brună spre cenuşiu închisă cu forme sau striaţii negre. Scuturile marginale sunt părţial colorate în galben.

Plastronul este negru, însă fiecare scut este parţial galben.

Exemplarele proaspăt eclozate pornesc în căutarea habitatelor acvatice. Distanţa dintre locurile de depunere a pontei şi habitatul acvatic poate extinde această perioadă de căutare chiar şi la 2-3 săptămâni. Juvenilii nu sunt bun înotători, se scufundă şi înoată cu dificultăţi vizibile. Zonele preferate de juvenili sunt zonele puţin adânci din apropierea malurilor, care se încălzesc repede şi care sunt bine vegetate. Vegetaţia reprezintă atât zone de susţinere, de însorire, de vânătoare cât şi de protecţie împotriva prădătorilor.

 Sexul exemplarelor din sud se poate identifica la o vârstă de 4-5 ani, când devin vizibile caracterele sexuale secundare. Tot în acest timp ating şi maturitatea sexuală. La exemplarele din nord maturitatea sexuală este atinsă peste 8-9 ani la masculi şi 11-12 ani la femele, rar chiar până în 20 de ani.

Vârsta maximă atinsă de specie este relatată a fi între 60 şi chiar de 120 de ani.

[acest text este extras din lucrarea "În obiectiv: ţestoasa de apă europeană, Emys orbicularis" (Sos, 2011)]

 

 

Recent Videos

1988 views - 0 comments
2026 views - 0 comments
1952 views - 0 comments
1937 views - 0 comments