Īn obiectiv:
ţestoasa de apă
europeană

Emys orbicularis
(Linnaeus, 1758)

Conservare

AMENINŢĂRI

PRĂDĂTORI NATURALI

Ouăle depuse şi juvenilii sunt cei mai expuşi şi mai neajutoraţi în faţa prădătorilor. Juvenilii sunt prădaţi mai ales în timpul eclozării şi a migrării spre habitatele umede. Unele mamifere ca mistreţul (Sus scrofa), vulpea (Vulpes vulpes) şi ariciul (Erinaceus europaeus) se folosesc de miros ca să descopere cuiburile, pe care apoi le prădează. În arealul vast al speciei multe alte specii de mamifere sunt interesate de ouăle şi juvenilii de ţestoasă ca mangusta (Herpestes ichneumon), bursucul (Meles meles), ratonul neindigen (Procyon lotor), câinele raton (Nyctereutes procyonoides), vidra (Lutra lutra), jderul (Martes martes), jderul de piatră (Martes foina), dihorul de casă (Mustela putorius), dihorul de stepă (Mustela eversmanni), chiţcanul de apă (Neomys fodiens), etc. Local specia este vânată şi de câinii comunitari sau sălbăticiţi. În estul distribuţiei specia este predată şi de lup (Canis lupus) şi de vulpea roşie (Vulpes corsac).

Cuiburile prădate, juvenilii care părăsesc cuiburile atrag atenţia şi altor prădători. Diferite specii de păsări ca speciile Corvus sp., Ciconia sp., Ardea sp., Botaurus sp., speciile de pescăruşi, fazanul (Phasianus colchicus), etc. sunt prădători interesaţi de ouăle de ţestoase, de fragmentele de ouă şi chiar de juvenilii, care sunt deseori înghiţiţi vii.

Speciile de păsări răpitoare sunt un alt grup herpetofag ce prădează juvenilii de ţestoase, dar şi exemplarele subadulte şi chiar adulte. Codalbul (Haliaeetus albicilla), acvila de câmp (Aquila heliaca), eretele de stuf (Circus aeruginosus), gaia neagră (Milvus migrans), şi vânturelul de seară (Falco vespertinus) sunt specii care au fost observate predând ţestoase.

Juvenilii şi subadulţii au şi prădători acvatici ca speciile de peşti răpitori ca ştiuca (Esox lucius), somnul (Silurus glanis), cleanul (Leuciscus cephalus), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), avatul (Aspius aspius) , etc.

Predaţia juvenililor, dar şi al subadulţilor şi al adulţilor este uşurată de prezenţa unor construcţii care funcţionează ca nişte capcane între zonele de depunere a ouălor şi habitatele umede. Aceste structuri pot fi fundaţii ale unor case, construcţii părăsite dar şi şanţurile arheologice ale diferitelor situri, a căror structură nu ţin cont de prezenţa şi migraţia animalelor din areal. Ţestoasele captive încearcă din răsputeri să scape, dar majoritatea mor datorită extenuării, lipsei de apă şi de hrană. O astfel de situaţie este permanentă la situl arheologic de la Cetatea Histria (Constanţa).

OMUL

Activitatea umană egoistă şi necontrolată ce rezultă în schimbarea mediului înconjurător este cea mai mare ameninţare pentru ţestoasa de apă europeană. Populaţii de ţestoase au dispărut, dispar şi în prezent, numărul lor s-a redus şi se scade în continuare din cauza distrugerii şi fragmentării habitatelor din trecut şi din prezent. Drenarea habitatelor umede, regularizarea şi dragarea cursurilor de apă din ultimii 200 de ani au dus în România la dispariţia a peste 70% din habitatele speciei. Dezvoltarea oarbă şi agresivă a infrastructurii industriale, rezidenţiale, turistice şi de transport este un alt factor ce a condus şi conduce şi în acest moment la distrugerea, fragmentarea şi diminuarea habitatelor umede ocupate. 

Unele construcţii noi hidroenergetice şi hidrotehnice pot avea un efect pozitiv prin creşterea numărului exemplarelor dintr-o populaţie, însă doar dacă habitatele existente în vecinătatea amenajărilor sau cele care rămân neatinse sau care se dezvoltă la coada lacurilor de acumulare suportă populaţia. Existenţa unui imens corp de apă nu este nicidecum factorul decisiv a existenţei sau a supravieţuirii unei populaţii de ţestoase.

Poluarea apelor prin activităţiile industriale, prin folosirea îngrăşămintelor chimice în agricultură afectează atât ţestoasele cât şi speciile de pradă. Dispariţia, abundenţa scăzută a speciilor de pradă rezultă în condiţia slabă a exemplarelor de ţestoase şi forţează exemplarele la migrare. În acelaşi timp substanţele nocive din speciile prădate se acumulează în organismul ţestoaselor – deseori fiind prădătorii din vârful piramidei trofice – şi cauzează diferite schimbări clinice sau chiar moartea prin otrăvire. Juvenilii afectaţi de poluare pot prezenta o structură asimetrică a plăciilor carapacei. Deseori fecundarea ouălor şi dezvoltarea embrionilor este stopată de prezenţa toxinelor. Agricultura practicată până în apropierea corpurilor de apă, infrastructura şi aşezările omeneşti ce înconjoară corpurile de apă sunt deseori responsabile pentru distrugerea locurilor de depunere a pontei.

Fragmentarea şi diminuarea habitatelor prin existenta reţea de drumuri, prin perfecţionarea reţelei şi prin construcţia a noi căi de transport fac ca accidentele în care sunt implicate ţestoase de apă să apară zilnic, mai ales în timpul migraţiei ţestoaselor. Primăvara masculii izolaţi în încercarea lor de întâlni posibile partenere pentru reproducere, părăsesc aceste petece de habitate intersectând în migraţia lor drumurile circulate. Femelele la rândul lor părăsesc habitatele umede spre locurile de depunere a pontei, precum şi în căutarea a noi locuri de depunere, în caz că cele vechi sunt distruse, inundate sau chiar ocupate de alte femele. Ele vor traversa astfel drumurile de cel puţin două ori într-un an. Juvenilii după eclozare vor face în parte acelaşi drum periculos. 

În arealul sudic, dar nu numai, incendiile sunt un alt factor ce afectează populaţiile de ţestoase. Unele populaţii din sudul Franţei au pierdut peste 60-70% din numărul exemplarelor în urma incendiilor. În România incendii de proporţii sunt relatate an de an chiar şi în zone protejate ca Rezervaţia Biosferei Delta-Dunării. Incendiile nu apar pe cale naturală ci sunt pornite de mâini criminale. De exemplu în anul 2007 un singur incendiu ce a pârjolit 2-3 hectare de zonă cu stuf din sistemul lagunar Histria-Sinoe a ucis cel puţin o sută de ţestoase (Grigore Sorin, com. pers., foto).

Sute de ţestoase de apă mor anual şi în plasele şi năvoadele braconierilor, ale pescarilor inconştienţi sau nepăsători, care din diferite motive îşi abandonează capcanele pentru peşti în apă (foto: Dr. Kiss J. Botond). Azi, pescarii nu sunt interesaţi de ţestoasele de apă, astfel aceste cazuri sunt privite de localnici cu indiferenţă, deci ţestoasele sunt victimele colaterale ale acestor activităţi. Pe alocuri specia este considerată competitoare la depozitele de peşti existente - o idee nefondată şi greşită-, astfel unele exemplare sunt agresate de localnici în cele mai barbare moduri.

Vulnerabilitatea populaţiilor creşte şi datorită deţinerii în captivitate a ţestoaselor de apă, majoritatea speciilor de ţestoase fiind unele dintre cele mai preferate animale de companie. Puţini rezistă tentaţiei de a lua acasă o ţestoasă de dimensiuni mici, fie ea de apă sau terestră. Astfel zeci de ţestoase ajung la auto-intitulaţii „iubitori de ţestoase”, care deseori nu cunosc nici minimele condiţii de întreţinere a acestor ţestoase. După ce deseori ţestoasele îşi schimbă de mai multe ori “stăpânii”, ei ajung în cel mai bun caz înapoi în natură, dar deseori în alte locuri decât de unde a fost capturate. Aşa apar ţestoase în habitate sub impact major antropomorfic, unde supravieţuirea lor este improbabilă, în locuri unde specia nu a trăit anterior sau în locuri de unde a dispărut din cauza distrugerii habitatelor. Majoritatea exemplarelor sunt capturate în zona Deltei Dunării sau în sudul ţării. Introducerea lor în arealul ocupat de cealaltă subspecie cauzează hibridizarea liniilor genetice, fapt a căror rezultat pozitiv sau negativ nu poate fi momentan estimat, dar nu este de dorit.

Deseori apar exemplare şi în comerţ, chiar şi în cel online, ţestoasele ajung în pet-shop-uri de la „colecţionari”, de la persoane care ajung accidental în posesia lor şi care speră la un câstig uşor. Deobicei cei care se ocupă cu comercializarea lor nu recunosc specia şi nu ştiu de statutul de protecţie al speciei. Acest aspect însă nu-i absolvă în faţa legii, mai ales că nu pot dovedi provenienţa exemplarelor. Fenomenul însă apare tot mai rar - deseori numai în pieţe, unde comerţul este mai puţin restricţionat -, mai ales după apariţia ţestoaselor de apă exotice, mai colorate. Şi în comerţul autohton au apărut reprezentanţii genurilor Trachemys şi Graptemys, care sunt considerate de mulţi mai interesante, şi normal, mai uşor de procurat. Deţinerea acestor specii este în cele mai multe cazuri legală - excepţie fiind doar subspecia ţestoasei de Florida, cea cu tâmple roşii, Trachemys scripta elegans. Comerţul acestei subspecii este ilegală în Uniunea Europeană. Această situaţie a apărut după ce exemplarele eliberate în natură s-au dovedit a fi adevărate probleme ecologice.

Subspeciile Trachemys eliberate în natură intră în competiţie acerbă cu ţestoasa de apă europeană pentru hrană, pentru locurile de însorire şi cele de depunere a pontei. În habitatele din arealul originar aceste subspecii trăiesc împreună cu mai multe specii de ţestoase. Diferite studii au arătat că deseori prezenţa subspeciilor Trachemys şi abundenţa relativă a celorlalte specii se află în relaţie negativă. Ţestoasa de apă europeană fiind unica specie de ţestoasă de apă în marea parte a arealului ei de distribuţie şi-a pierdut de mult aptitudinile pentru a rezista în faţa acestei rude din America.

În România exemplare aparţinând ţestoasei de Florida (Trachemys scripta) au fost observate în natură pe râurile Dâmboviţa, Someş, Târnava Mare, Mureş, Olt, etc. În majoritatea cazurilor este vorba de observarea a câtorva exemplare şi în nici un caz de o aglomerare de ţestoase, ce ar putea forma un nucleu viabil al speciei. Aglomerări de ţestoase apar în iazurile şi lacurile de agrement din localităţile mai mari. În aceste locaţii comerţul cu animale de companie deseori are un trecut de mai mult de 10 ani.   

METODE DE CONSERVARE IN SITU

În activităţiile de conservare a speciilor de plante sau animale, deci şi a ţestoaselor, metodele de conservare in situ (”în sit”) sunt considerate metode prioritare. Aceste metode se concentrează pe protecţia habitatelor ocupate de speciile ţintă. Prin menţinerea statutului favorabil al habitatelor se susţine direct continuitatea populaţiilor care trăiesc în acestea.

Este de sine înţeles că doar prin protecţia habitatelor realizăm protecţia speciei la cel mai înalt nivel. Doar astfel putem proteja în totalitate ecosistemul din care face parte ea. Doar în acest fel toate elementele din ecosistem rămân intacte şi vor evolua în ritmul lor natural.

Un prim pas în protecţia speciilor este desemnarea de ZONE PROTEJATE. Însă desemnarea (rareori achiziţia) zonelor protejate şi menţinerea protecţiei acestora reprezintă de cele mai multe ori o dificultate nicidecum minoră. Desemnarea cere putere ştiinţifică, dar totodată şi putere sau fundal politic şi financiar. Dificultatea de desemnare creşte şi datorită unei legislaţii deficitare, a atitudinii pasive sau chiar negative a structurilor statului, a cercurilor ştiinţifice şi chiar şi a localnicilor.

Aderarea recentă a României la Uniunea Europeană a realizat nesperat cadrul politic (şi chiar şi financiar) pentru desemnarea a noi situri protejate. Fără această forţă din exterior neinteresul statului român, al reprezentanţilor săi actuali - dar şi al celor vechi - faţă de patrimoniul natural sau chiar interesul lor în exploatarea acestui patrimoniu ar fi condus la o atitudine pasivă, şi deseori chiar ostilă faţă de aceste aspecte a protecţiei biodiversităţii. Fără acest fundal puternic personal cred că în România nu s-ar fi desemnat prea curând nici o altă zonă de protecţie .

Ironic este că chiar şi cu acest fundal internaţional desemnarea noilor situri Natura 2000 s-a lovit în rânduri repetate de refuzul total al înţelegerii necesităţii lărgirii zonelor protejate din ţară. Supărător este că acest refuz a fost (şi în continuare este) manifestat chiar de reprezentanţii guvernului şi a forumurilor ştiinţifice direct implicaţi în procesul de desemnare. Aceşti “gardieni” ai biodiversităţii au fost (şi sunt) deseori mânaţi de interese personale dar şi de interesele anturajului lor. Ţelul lor suprem este păstrarea unor zone libere, deci neîncadrate în vreun tip de protecţie, doar pentru a proteja activităţiile deja existente care prejudiciază zi de zi patrimoniul natural din ţară, dar şi pentru a proteja investiţiile care urmează a fi realizate în aceste zone.

În general desemnarea zonelor de protecţie cauzează conflicte între comunitatea locală şi structurile administrative ale zonelor protejate. Activitatea şi stilul de viaţă al localnicilor poate fi restricţionat de statutul de protecţie al zonei. Din acest punct de vedere reţeaua Natura 2000 reprezintă un mod de abordare special. Reţeaua Natura 2000 încearcă să protejeze şi comunitatea locală ca o componentă naturală a ecosistemului, dar are în vedere păstrarea unei dezvoltări sustenabile fără distrugerea cadrului natural şi a resurselor naturale. În cazul altor tipuri de zone protejate factorul uman este mai restricţionat.

În cercul conservaţioniştilor delimitarea zonelor protejate este considerată o temă fierbinte. Forma, mărimea şi structura unei zone protejate depinde de scopul pentru care zona a fost desemnată. În delimitarea zonelor în primul rând trebuie avut în vedere necesităţiile speciilor ţiintă, dar fără a uita că în acelaşi timp este imperativă păstrarea echilibrului structural şi funcţional în micul ecosistem delimitat.

În cazul ţestoaselor de apă zonele de protecţie trebuie să înglobeze habitatele acvatice (locurile de hrănire, de însorire, de reproducere, de hibernare, etc.), dar şi cele terestre (locurile de însorire, de depunere a pontei, traseele de migrare, etc.). În cazul populaţiilor care trăiesc în vecinătatea apelor curgătoare, protecţia întregului curs de apă chiar şi din afara zonei de protecţie este la fel de importantă. Sursele de poluare din amonte trebuiesc stopate sau reduse şi continuu monitorizate.

Zona protejată trebuie să susţină o populaţie viabilă a speciilor ţiintă. Protejarea tuturor grupurilor de vârstă este un punct cheie în conservarea speciilor longevive cu maturizare sexuală târzie. Teritoriul desemnat însă trebuie să acopere un teritoriu mai mare decât cel ocupat concret de populaţii. Existenţa zonelor “buffer” vor reduce interacţiunea şi contactul dintre specii şi oameni. În acelaşi timp ele permit fluctuaţiile naturale de dispersie a speciei, protejând astfel exemplarele aflate în căutarea de noi habitate. Astfel fiecare populaţie în parte va avea şansa să îşi crească efectivele. Această libertate de creştere şi de dispersie rezultă direct sau indirect într-o protecţie naturală împotriva extincţiei, catastrofelor, a consangvinizării, a pierderii heterozigozităţii, etc.

METODE DE CONSERVARE EX SITU

Prin metodele ex situ înţelegem extragerea din circuitul natural a diferitelor stadii de dezvoltare a ţestoaselor cu scopul de a perpetua şi a proteja diferitele stadii de dezvoltare ale speciei. Planificarea şi implementarea tehnicilor de conservare ex situ este binevenită în urmptoarele cazuri: când habitatele ocupate nu mai sunt fezabile; când populaţiile sunt reprezentate de un număr mic de exemplare incapabile să reziste singure (pierderea heterozigozităţii, grad ridicat de predaţie, etc.); când exemplarele sunt dispersate într-un areal unde întâlnirea lor pentru reproducere este problematică, etc. Să nu uităm însă că metodele in situ şi ex situ trebuiesc considerate complementare. Metodele majore ex situ, cum ar fi incubările şi eclozările controlate, creşterea gradului de supravieţuire a juvenililor prin reţinerea şi creşterea lor în primii ani de viaţă (”headstarting”), reproducerea în captivitate, sunt recomandate doar până când populaţiile ajung să se susţină singure cât prin numărul adecvat de juvenili rezultaţi din reproducere, cât şi prin rezistenţa faţă de factorii periclitanţi. Însă aceste metode sunt viabile doar când habitatul în care aceste animale vor ajunge prezintă un statut favorabil pentru ţestoase, deci metodele de conservare in situ au adus primele rezultate pozitive.

Deseori protecţia ouălor depuse se poate realiza doar prin transmutarea lor în alte zone protejate sau în medii de INCUBAŢIE controlate. Pentru a păstra vitalitatea ouălor în timpul translocării este important menţinerea condiţiilor termice şi hidrice similare cu cele din cuib. Condiţiile hidrice favorabile favorizează mai ales dezvoltarea ţestoaselor care au coaja oului pliabilă, deci este valabil şi în cazul ţestoasei de apă europene. Condiţiile hidrice favorabile susţin un metabolism sănătos al embrionului. Astfel embrionul reuşeste să folosească cu eficienţă rezervele din ou, utilizează cu eficienţă calciul din coajă şi chiar ajunge la dimensiuni mai mari. La ţestoase păstrarea poziţiei ouălor este vitală! În primele faze de dezvoltare embrionul aderă la partea superioară a oului. În cazul schimbării poziţiei oului conţinutul lichid din ou se va aşeza pe embrion, ce va cauza o dezvoltare abnormală sau chiar moartea individului.

 

Una din problemele majore a introducerii în natură a juvenililor din crescătorii este dată de imposibilitatea menţinerii proporţiei naturale de sexe. În populaţiile naturale proporţia sexelor este rezultatul a diferitor factori. La majoritatea ţestoaselor sexul embrinonului este determinată de temperatura din cuib. Astfel condiţiile termice din timpul eclozării ouălor (deobicei în perioada a treia de dezvoltare) hotăreşte în mare parte proporţia sexelor. Conform noilor cercetări sexul embrionilor poate fi determinată şi genotipic - teorie ce urmează a fi confirmată sau respinsă. Locaţia geografică a populaţiei poate deasemenea afecta proporţia dintre masculi şi femele. Chiar şi prin alegerea zonelor de depunere a pontei femelele pot manipula proporţia sexelor. De exemplu cuiburile săpate mai adânc sunt expuse la temperaturi mai mici, cea ce rezultă în mai mulţi masculi. Rata de supravieţuirea a sexelor este un alt factor ce afectează proporţia sexelor. Rata de accidentarea din timpul migraţiei poate fi specifică sexelor.

Cea mai vulnerabilă perioadă a unei ţestoase ca individ este în stadiul de embrion în ou şi de juvenil. Rata de supravieţuire în aceste stadii este cel mai mic. Pentru a contracara această rată scăzută de supravieţuire speciile au răspuns prin creşterea numărului de ouă depuse ce direct conduce la creşterea numărului de juvenili eclozaţi. În stadiile de subadult spre adult rata de supravieţuire creşte, dar în aceste stadii numărul exemplarelor scade exponenţial. Pentru a proteja primele stadii de viaţă a ţestoaselor a apărut metoda de conservare ex situ numită în engleză “HEADSTARTING“. Prin această metodă ţestoasele eclozate natural sau artificial sunt reţinute în incinte seminaturale sau cu mediu strict controlat. Depinzând de caracteristicile speciei de ţestoasă şi/sau de informaţiile deţinute de cercetători juvenilii sunt eliberaţi după 1 până la 5 ani de captivitate. Astfel se speră diminuarea ratei de predaţie la care sunt supuse aceste grupe de vârste. Însă rezultatul pozitiv al acestor activităţi întârzie să apară. Find vorba de specii longevive, care ating maturitatea sexuală târziu (deseori peste 10 ani) rezultatele acestor manipulări vor fi descifrate cu decenii după începerea proiectului. Un rezultat pozitiv al acestor proiecte se aşteaptă a fi întoarcerea femelelor tinere la zonele preferate de depunere a populaţiei. Această întoarcere este vitală pentru populaţie şi depinde de fenomenul imprintului - un aspect puţin cunoscut la ţestoase. Posibil ca translocarea ouălor sau incubarea lor în condiţii de laborator ar putea afecta grav această imprimare.

Un aspect important şi negativ al creşterii în captivitate este şi posibilitatea răspândirii a diferitor boli contractate în captivitate printre populaţiile naturale.

Protecţia primelor stadii de viaţă s-a dovedit ineficientă în cazul când protecţia exemplarelor subadulte şi adulte este deficitară. Numărul redus al exemplarelor care ajung la aceste stadii cresc vulnerabilitatea lor. Exemplarele adulte prin valoarea lor productivă sunt cele care susţin propagarea speciei. Valoarea productivă (de ex. numărul ouălor la femele) creşte constant spre vârstele mai înainte. Paralel cu creşterea dimensiunii corpului creşte şi capacitatea de a produce şi a reţine un număr mai mare de ouă - caracteristică recunoscută la majoritatea speciilor de reptile. Înţelegerea acestui aspect al biologiei ţestoaselor a schimbat radical abordarea aspectelor de conservare prin focusarea pe protecţia ţestoaselor adulte şi subadulte.

Creşterea şi REPRODUCEREA ÎN CAPTIVITATE ca metodă de conservare are ca scop eliberarea unui număr ridicat de exemplare (subadulte şi adulte) pentru completarea efectivelor din natură. Această activitate vine în completarea metodelor anterior descrise: incubările şi eclozările artificiale şi “headstarting”-ul. Însă şi efectivitatea acestei acţiuni suferă de aceleaşi neajunsuri listate anterior la celelalte metode ex situ.

Din cauza numărului scăzut de exemplare disponibile pentru reproducere şi deseori a incapacităţi de a oferi un teritoriu îndeajuns de mare pentru ele, este greu sau aproape imposibil menţinerea unor populaţii care se autosusţin din punct de vedere genetic. Creşterea gradului de rudenie între generaţiile succesoare duc la apariţia unor boli cu cauze genetice. Efectul gâtului de sticlă, în eng. “bottleneck” (când transmiterea genelor este restricţionată doar grupului supravieţuitorilor, aici celor existenţi) apare destul de des în astfel de crescătorii. Introducerea în reproducere a exemplarelor din diferite regiuni la fel scade condiţia exemplarelor obţinute. Deseori pentru a contracara acest efect nefast al numărului redus de exemplare îmbogăţirea genetică a populaţiei captive se face prin introducerea a noi exemplare din natură - astfel noi exemplare sunt scoase din populaţiile native.

FERMELE care “produc” ţestoase pentru consum pot significant reduce presiunea pe populaţiile native. În cele mai acceptabile cazuri stocul de reproducere, odată procurat din natură, poate fi gestionat din propria crescătorie. Dar şi aceste stocuri pot fi şi vor “împrospătate” cu exemplare din natură (mai ales când exemplarele mor). Deseori chiar şi ouăle folosite sunt colectate din natură. Pentru a compensa exploatarea populaţiilor native în unele cazuri un procentaj din juvenilii rezultaţi sunt eliberaţi în natură. Dar cum cercetarea în aceste ferme este axată pe comerţ, pe perfecţionarea unor tehnici de creştere şi/sau pe îmbunătăţirea calităţii exemplarelor “produse”, efectele negative a acestor reintroduceri (deseori forţate de legislaţie) nu sunt luate în considerare. Astfel aceste activităţi pot cauza mai mult rău decât bine. În general existenţa acestor ferme şi mai ales a comerţului cu speciile protejate subminează legile de conservare, stimulează şi nu aplanează comerţul ilegal. Din cauza funcţionării acestor ferme o problemă majoră care persistă în comerţ este că sursa exemplarelor deseori nu poate fi dovedită. Un efect secundar negativ al acestor facilităţi este posibilitatea evadării şi stabilirii unor specii de ţestoase care pot intra în competiţie cu speciile autohtone.

Ineficienţa metodelor de conservare ex situ este deseori consecinţa directă a viziunii greşite a acelora care iniţiază aceste acţiuni.Prin aceste metode se încearcă involuntar tratarea simptomelor declinului speciilor (”halfway technology”) decât rezolvarea sau aplanarea cauzei reale al acestuia. Cauzele adevărate a declinului vor rămâne întotdeauna distrugerea habitatelor şi exploatarea speciilor, fenomene ce pot fi stopate doar prin metodele de conservare in situ.

CRITERII PENTRU EVALUAREA STĂRII FAVORABILE DE CONSERVARE A POPULAŢIILOR ŞI HABITATELOR

Pentru a realiza o acţiune de conservare de succes trebuie să înţelegem care este stadiul final urmărit al acestei acţiuni. În cazul conservării ţestoasei de apă europene stadiul final este o stare favorabilă de conservare a populaţiilor de ţestoase şi a habitatelor ocupate. După atingerea acestui scop final acţiunile de conservare vor continua pentru a menţine acest statut favorabil - aspect deloc neglijabil în planificarea actiunii de conservare.

În această ordine de idei primul pas este descrierea şi înţelegerea acestui statut favorabil de conservare dorit. În cazul unei populaţii de ţestoasă de apă europene statutul favorabil de conservare se poate realiza prin protecţia şi menţinerea unui număr optim de exemplare şi prin protecţia şi menţinerea habitatelor ocupate -şi nu numai - de specie. Statutul favorabil de conservare a speciei se poate realiza doar prin protecţia generală a mai multor populaţii de ţestoase, dar şi prin menţinerea structurii şi funcţionalităţii dintre aceste populaţii (i.e. structura şi funcţionalitatea metapopulaţiilor).

O stare favorabilă de conservare poate fi descrisă prin descrierea cerinţelor minime pentru supravieţuire a unei specii. În tabelul 1 (vezi ghid) sunt listate caracteristicile corpurilor de apă preferate de populaţiile de ţestoase din nordul Europei. Pentru a menţine aceste populaţii viabile aceste preferinţe pot fi considerate cerinţele minime ale speciei. În nordul Europei populaţiile de ţestoase de apă sunt caracterizate de un număr mic de exemplare - ele fiind la limita nordică a distribuţiei speciei. Însă acest număr mic de exemplare este caracteristică şi populaţiilor decimate din România şi din tot arealul Europei. Deci această listă poate fi folosită ca punct de plecare în orice proiect de conservare ce are ca ţintă conservarea habitatelor ţestoasei de apă europeană.

Însă problema este mai complexă. Prin compararea statutului final preferat şi actualul statut de conservare a unei populaţii de ţestoase de apă putem identifica diferite cauze a statutului precar sau mediocru actual în care se află populaţia respectivă (aici nu vorbim de populaţiile in stare excelentă de conservare). Aceste cauze ca şi posibila soluţionare lor vor fi înglobate în planul de management al acţiunii de conservare. Soluţionarea acestor probleme sunt acţiunile propriu-zise a activităţii de conservare. 

Supravieţuirea şi prosperitatea populaţiilor de ţestoase depinde de statutul favorabil de conservare a structurii şi funcţionalităţii tuturor elementelor şi zonelor din habitat. Astfel starea zonelor de hibernare şi de depunere a pontei este la fel de importantă ca starea habitatelor folosite din vară.

De exemplu, în ce stare favorabilă trebuie păstrată o zonă de hibernare? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să aflăm care sunt caracteristicile unor zone de hibernare. Conform datelor adunate de Meeske & Schneeweiß (2009a) zonele de hibernarea a ţestoaselor de apă europene din nordul Europei nu depăşesc 40-100 de cm. Doebicei nivelul de apă rămâne neschimbat de-alungul iernii. Temperatura apei fluctuează între 2-6 °C. Suprafaţa apei rezistă fără perioade lungi de îngheţ. Substratul este întotdeauna un strat gros de nămol. Însă contrar cu această observaţie în Slovacia au fost observate specimene preferând hibernarea pe rădăcinile zălogului (Salix cinerea). Zonele sunt protejate de vânt şi curent prin structura locului şi a vegetaţiei (golfuleţe, canale, bălţi în păduri, mlaştini protejate de stufăriş şi de arborete, etc.). Vegetaţia prezintă o structură bogată. Rădăcinile, crengile şi tufele construiesc un adăpost preferat de ţestoase. Vegetaţia moartă este un element important prin frunzele şi crengile căzute în apă. Zonele sunt parţial umbrite sau total umbrite. Sunt zone bine protejate prin structură, sunt greu accesibile, astfel sunt puţin deranjate chiar şi de om. Pe baza acestor informaţii este uşor realizarea a unui sistem de evaluare şi pentru aceste zone prioritare.

În ce stare favorabilă de conservare trebuie păstrată o zonă de depunere a pontei? După datele adunate în nordul Europei cerinţele unei zone pentru depunerea pontei sunt următoarele: dimensiune minimă de 300 m2; expoziţie sudică, sud-vestică sau sud-estică; să fie situată pe o pantă cu înclinaţie între 0-20°; substrat nisipos spre humos; substrat cu textură uscată, săracă în nutrienţi cu capacitate de depozitare a căldurii (ca de ex. substratul pajiştilor xerotermice); vegetaţie alcătuită de plante ierboase (de ex. Graminacee) şi tufişuri joase; microclimă de tip xerotermic; protejat de vânt şi curent; fără fluctuaţii extreme de temperatură; situată în faţa/vecinătatea marginii pădurilor, în lunci, poiene însorite; zone deschise (ce tinde spre parţial umbrite) însorite cel puţin 7 ore pe zi; distanţa până la corpul de apă sub 300 de m; locuri nederanjate, greu accesibile, chiar şi de om.

MĂSURI ŞI METODE CONCRETE DE CONSERVARE

Declinul şi chiar extincţia locală a populaţiilor de ţestoase de apă europeană se datorează în mare parte distrugerii şi alterării habitatelor ocupate. Distrugerea habitatului duce direct la extincţia speciei, alterarea stării habitatului deseori afectează doar diferite grupuri de vârstă dar astfel iniţiează declinul populaţiei. Pa lângă protecţia zonelor cu statut favorabil de conservare, reconstrucţia habitatelor sau a structurilor alterate sunt metodele cele mai de succes în conservarea unei specii. Menţinerea activă a stării favorabile a habitatelor ameliorate este un punct vital al actului de conservare.

Să nu uităm însă că activităţile de reconstrucţie, ameliorare şi menţinere reprezintă o altă sursă de stres pentru populaţiile existente în habitat. Temporizarea acestor activităţi trebuie planificată în aşa fel încât să nu interfereze (sau cât mai puţin posibil) cu ciclul de viaţă al speciilor ţintă. La prezentarea activităţilor concrete de conservare pentru ţestoasa de apă europeană voi lista şi timpul propice pentru desfăşurarea acestor activităţi. Importanţa acestei temporizări este ridicată şi de consecinţele unor acţiuni neplanificate care pot duce chiar şi la periclitarea unor stadii de dezvoltare (de ex. distrugerea pontelor).

Prin RECONSTRUCŢIA HABITATELOR umede înţelegem recrearea stării anterioare, naturale, favorabile pentru susţinerea populaţiilor specilor ţiintă. Reconstrucţia va influenţa starea tuturor componentelor vii a ecosistemului, şi nu neapărat pozitiv. Alegerea metodelor reprezintă o mare responsabilitate. Orice schimbare trebuie planificată prompt pentru a ameliora starea a mai multor specii de animale şi plante din zonă, şi nu numai a speciilor ţiintă. O protecţie activă adecvată păstrează şi reconstruieşte structura ecosistemului fără a focusa doar pe unele elemente din sistem.

Reconstrucţia habitatelor preferate de ţestoasele de apă poate începe prin redarea râurilor, pârâurilor şi lacurilor a căilor şi structurilor naturale acaparate, modificate sau distruse de om. Digurile de ciment sau de metal folosite pentru regularizarea apelor poate fi înlocuită cu diguri construite din materiale naturale (trunchi de copaci, stâncării, rădăcini şi vegetaţie vie). O astfel de schimbare are un efect pozitiv în procesul de renaturare a zonei. Renunţarea la sistemul de canalizare şi scoaterea din circuit a barajelor sunt metode majore în reconstrucţia condiţiilor hidrologice naturale de odinioară. Aceste metode sunt noi şi sunt rar folosite în lume (de ex. în Statele Unite ale Americii; Moll & Moll 2004). Încetinirea vitezei de curgere a apelor (creşterea vitezei a rezultat din procesul de îndiguire) prin redarea şi facilitarea dezvoltării naturale a meanderelor, a zonelor de devărsare din lungul apelor, a zonelor mlăştinoase, a braţelor moarte, etc. (re)crează automat habitatele preferate.

Pentru a menţine ochiurile de apă deschise se stopează succesiunea vegetaţiei (de ex. înaintarea stufului). Vegetaţia se va tăia doar în zonele bine stabilite şi niciodată în zonele de hibernare. Tăierea se poate efectua în lunile august şi septembrie, astfel vom menaja prima perioadă de reproducere şi depunerea pontei, cât şi migrarea spre zonele de hibernare. Menţinerea unor fâşii de vegetaţie (e.g. stuf) între zonele preferate de ţestoase şi zona de exploatare este imperativă. Deseori ţestoasele ocupă zonele noi create şi astfel se poate trece şi la exploatarea zonei rămase (deobicei în anul următor). Exploatarea stufului în lunile de iarnă sunt permise doar în afara zonelor de hibernare. Este permisă doar exploatarea unui procentaj ce facilitează păstrarea unei structuri complexe a habitatului. Tăierea vegetaţiei deasupra zonelor de hibernare poate cauza moartea prin îngheţ a exemplarelor aflate în hibernare.

Crearea şi/sau menţinerea zonelor de mică adâncime este un punct nevralgic al protecţiei ţestoasei de apă europene. În cazul lacurilor şi iazurilor pe care activitatea de pescuit sportiv este permisă sau a celor transformate în crescătorii, crearea şi menţinerea unor zone de mică adâncime este considerată o metodă scumpă şi deseori cauzează conflicte. Păstrarea unor zone importante din teritoriul corpurilor de apă sub o adâncime de 50 de cm - ce facilitează dezvoltare unei vegetaţii şi unei faune bogate - intră în conflict cu cerinţele proprietarilor, astfel de cele mai multe ori ele nu sunt acceptate.

Crearea a noi zone de însorire prin amplasarea de trunchiuri şi crengi de copaci în zona litorală a corpurilor de apă este o metodă simplă ce scade competiţia dintre ţestoase pentru aceste locuri.

Curăţarea şi tăierea tufişelor şi a arboretului din imediata vecinătate a habitatelor acvatice trebuie restricţionată pe perioada de iarnă până în prima parte a lunii lui martie, înainte începerii activităţii anuale a ţestoaselor de apă. Curăţarea şi tăierea tufişelor şi a arboretului din habitatele învecinate (pajişti, păşuni, zone agricole) trebuie realizată în lunile noiembrie-februarie.

Cosirea în habitatele terestre cât şi în apropierea acestora trebuie realizată la sfârşitul verii (august) după perioada de depunere a pontelor şi înaintea eclozării din toamnă, de la sfârşitul lui august şi începutul lui octombrie.

Păşunatul moderat nu deranjează ţestoasele, mai ales dacă există un gard de vegetaţie (de ex. de stuf) între animalele la păscut şi habitatul ţestoaselor. Păşunatul trebuie interzis cu totalitate în zonele de depunere a pontei dar şi în ruta de migrare dintre habitatele acvatice şi zonele de depunere a pontei (mai ales în perioada depunerii: mai-iulie). Aici curăţirea şi tăierea vegetaţiei se va realiza prin cosit sub supravegherea personalului calificat.

Crearea a unor adăposturi prin aşezarea tufişurilor şi arboretului tăiat pe sol va înlesni protecţia femelelor, care înainte sau după depunerea a pontei se vor folosi de acestea pentru a aştepta momentul potrivit pentru depunere sau respectiv pentru a se odihni după. În acelaşi timp vom asigura şi protecţia juvenililor care după eclozare pot folosi aceste adăposturi.

Pentru a păstra un statut favorabil a zonelor pentru depunerea pontei chiar şi vegetaţia ierboasă trebuie curăţată sau tăiată. Această activitate se poate realiza la sfârşitul primăverii (aprilie, începutul lui mai) pentru a pregăti zona pentru femele. Deseori chiar şi săparea solului la un nivel de 5 cm poate creşte succesul depunerii. În cazul când este posibilă o eclozare întârziată în primăvară această activitate trebuie sistată sau realizată de persoane calificate care cunosc zonele ţiintă (de ex. biologi).

Regularizarea numărului prădătorilor care prădează îndeosebi pontele şi juvenilii de ţestoase de apă este o metodă eficientă în DIMINUAREA GRADULUI DE PRĂDARE. Însă aici nu este vorba de populaţiile de prădători a căror densitate este natural restricţionat într-un ecosistem sănătos, ci despre populaţiile speciilor a căror densitate ridicată este direct sau indirect favorizată de activităţiile sau de rezultatul activităţiilor umane. În cazul ţestoaselor de apă europene numărul mare de mistreţi (Sus scrofa) este un factor ce poate periclita local supravieţuirea populaţiilor de ţestoase. Pe alocuri porcii domesticiţi, câinii comunitari şi pisicile de casă pot cauza aceeaşi problemă.

O metodă simplă pentru protecţia cuiburilor este acoperirea urmelor ce duc spre cuib sau a semnelor depunerii pontei. Astfel putem ascunde locaţia cuiburilor de speciile de prădători care se ghidează după semne. Acoperirea cuiburilor cu diferite dispozitive (colivii, plase, etc.) de metal sau plastic reprezintă o protecţie avansată a cuiburilor. În aceste cazuri este important ca structura acestor dispozitive să nu shimbe regimul termic din cuib, având în vedere termodependenţa sexului embrionilor. Protecţia zonelor de depunere a pontei poate fi realizată şi prin îngrădire. Gardurile nu trebuie să oprească şi ţestoasele de apă! Nevoia de dispersia a ţestoaselor este un fenomen natural. Ţestoasele deseori reacţionează şi a schimbările din zonă şi astfel caută noi zone în vecinătate.

Pentru a proteja şi a opri ţestoasele care în timpul migraţiei intersectează drumuri, căi ferate, etc. se pot ridica garduri de stopare sau direcţionare. Structura şi materialele acestor garduri trebuie să fie una netedă pentru a nu permite escaladarea lor. Aceste garduri ghidează ţestoasele spre trecerile securizate de sub drumuri, ce conduc spre zonele ţintă a migraţiei. În unele cazuri migraţia femelelor se poate stopa în totalitate prin amenajarea a noi zone pentru depunere a pontei în apropiere sau chiar în baza gardului de lângă drum.

[acest text este extras din lucrarea "În obiectiv: ţestoasa de apă europeană, Emys orbicularis" (Sos, 2011)]

 

Recent Videos

1988 views - 0 comments
2026 views - 0 comments
1952 views - 0 comments
1937 views - 0 comments